O parte din evenimentele zilei de luni 18 februarie mi-a lăsat un gust amar. Poziţia României vis-a-vis de proclamarea independenţei reuniunii Kosovo a fost oficializată. Dar, din păcate, subiectul Kosovo a fost transformat într-unul pur electoral. Consider că erau suficiente trei acte: întrevederea şefului statului cu liderii partidelor politice, hotărârea adoptată de Parlament şi explicaţiile premierului Tăriceanu referitoare la poziţia ţării noastre în raport cu poziţia dominantă din cadrul Uniunii Europene şi la deciziile care s-au luat la nivelul Uniunii Europene.  Constat cu regret însă că a trebuit să asistăm pe parcursul întregii zile şi la declaraţii inflamate, şi la atacuri politicianiste şi demagogice la adresa Guvernului. Dacă puseul naţionalist al liderilor PRM era previzibil, dacă poziţia aparte a UDMR era şi ea de aşteptat, pentru că de fapt membri Uniunii prin declaraţiile favorabile recunoaşterii independenţei, urmăresc în principal să-şi recâştige electoratul care cochetează cu UCM şi dacă nu mai reprezintă nici o surpriză ieşirile de ultimă oră  ale unor lideri din PSD, aflaţi în picaj în ceea ce priveşte imaginea, în schimb atitudinea PD-L mi s-a părut jalnică.

   Proclamarea independenţei Kosovo nu a reprezentat o surpriză pentru nimeni. Poziţia României faţă de acest eveniment era cunoscută încă din 2005, de când se prevedea evoluţia din regiune. La vremea respectivă şi actualii reprezentanţi ai PD-L, aflaţi pe atunci la guvernare ştiau foarte bine care este poziţia oficială. Mai mult, pe 14 februarie a.c., când pe anumite canale s-a anunţat inevitabilitatea actului politic de la Pristina, premierul Călin Popescu-Tăriceanu a reiterat public poziţia pe care o vom adopta. Tocmai ţinând cont de aceste date, mi se pare incalificabil ca preşedintele PD-L, Emil Boc să facă referiri în faţa camerelor de luat vederi la “ezitările” premierului Tăriceanu în problema Kosovo. Tot domnul Boc, după întrevederea de la Cotroceni numai că nu a somat premierul să excludă UDMR de la guvernare. Nu mă aşteptam ca un partid care se pretinde că face parte din familia PPE, să renunţe la atitudinea europeană pe care o clamează şi să îmbrace haina extremismului radical, să devină un fel de PRM de acum câţiva ani, de dragul unor insignifiante procente electorale. Lucru confirmat şi de faptul că nimeni nu a auzit vreo reacţie din partea aceluiaşi domn Emil Boc la o dezvăluire recentă apărută în ziarul Gândul referitoare la un subaltern al domniei sale: “Florin Ţene, funcţionar public al municipalităţii, preşedinte al unei fundaţii cu simpatii legionare şi militant împotriva independenţei provinciei Kosovo – de altfel, s-a oferit voluntar, alături de câţiva tineri, să lupte în armata sârbă”. ( Se poate înţelege din lipsa de reacţie d-lui Boc că ESTE DE ACORD ca un subaltern al său să lupte cu arma în mână şi împotriva jandarmilor români însărcinaţi cu menţinerea ordinii publice în Kosovo? )

   Revenind la solicitarea cu iz electoral şi demagogică a d-lui Boc  de a cere excluderea UDMR şi de condamnare a PNL şi a premierului pentru coabitarea cu Uniunea, trebuie spus că tât timp cât membri UDMR respectă şi îşi asumă deciziile guvernului şi îşi fac datoria în funcţiile pe care le deţin, nu văd de ce ar trebui excluşi. Până la proba contrarie este vorba de libertatea de exprimare. Nu cunosc ca în ţara cu democraţia cea mai dezvoltată, SUA, să se ceară excluderea din Senat sau Congres a politicienilor care se opun cu înverşunare politicii faţă de Irak.

   A nu se înţelege că aprob sau că sunt de acord cu declaraţiile pe problema Kosovo ale unor lideri ai Uniunii. Nu sunt de acord cu nici un fel de excese. Din partea oricui vin. Filiala PNL Satu Mare chiar a dezavuat mini manifestarea pro-Kosovo a unor tineri radicali maghiari din Cluj, membri ai UCM.  Dar de aici şi până la a face procese de intenţie premierului şi principalului partid de guvernământ, PNL este cale lungă şi de neacceptat.

   Concluzia este una singură: este mai mult decât jenant ca un partid care doreşte să conducă România să  aibă o astfel de conduită şi să trateze electoral şi cu accente extremiste absolute orice eveniment. Şi nu unul oricare, ci unul asupra căruia s-a realizat un consens politic şi care situează România nu pe aceiaşi baricadă cu celelalte state din Uniunea Europeană